Interviu
ALIONA BEREGHICI: “LA NOI GRĂDINIŢA SE OCUPĂ CU ATROCITĂŢI CULTURALE”

Ilustraţiile Alionei Bereghici sunt luminoase şi pline de căldură, aşa cum este şi autoarea lor. Ilustratoare prin vocaţie şi talent, Aliona crede că fiecare om este înzestrat cu ceva deosebit şi că a venit timpul să vorbim mai puţin despre talent şi inspiraţie, şi mai mult despre condiţia artei în ţara noastră şi locul artisţilor în această lume mică, numită Moldova.

Aliona, tu ai devenit cunoscută publicului moldovenesc, dacă nu greşesc, acum doi ani. Unde te-ai ascuns până atunci?

Mă ruşinam (râde)... Eu circulam, plecam des din ţară. Apoi am avut un proiect de carte cu nişte moldoveni, pe care l-am făcut, practic, singură, aducând şi alte persoane în proiect. Şi, la un moment dat, am înţeles că eu pot să fac totul singură, că ceea ce făceam în studioul de design unde eram angajată, având un director, pot face şi singură… Eu înţelegeam ce se întâmplă, dar eram foarte timidă ce ţine de ilustraţie, îmi spuneam că nu mă voi ocupa de ilustraţie ca freelancer. Şi proiectul legat de carte m-a împins. Am lăsat în acel an studioul şi am început să desenez şi să trimit agenţiilor străine. Şi, la un moment dat, Nata Albot a distribuit ceva informaţie despre mine şi s-a început. Eram deja cunoscută printre străini, însă nu şi printre moldoveni.

Ce lucrări te-au scos din anonimat?

Cred că la public a prins mai mult ilustraţia pentru maturi. “Pasărea Albastră”, lucrări de genul ăsta. Iar eu, înainte de a face ilustraţii pentru copii, mă ocupam anume cu ilustraţii pentru maturi. Aşa totul a pornit. Apoi au început să apară clienţii. Important e să vizualizăm ceea ce ne dorim, apoi apare. Pur şi simplu, apare. Într-adevăr, teme-te de ceea ce vrei...

Cu cine lucrezi mai bine? Cu clienţii moldoveni sau cu cei străini?

Mie îmi place să lucrez cu străinii. Ei înţeleg ilustraţia. În Moldova, ilustraţia o înţeleg acei clienţi care cumpără artă, nu numai de la mine, dar şi de la colegii mei, dar ei sunt foarte puţini. Cu doi ani în urmă arta se cumpăra mai slab, acum, însă, oamenii încep să înţeleagă ce cumpără. Mi-ar plăcea să lucrez mai mult pentru Moldova, dacă aici ar fi o piaţă de desfacere. Ea acum e foarte timidă. Preţurile noastre nu cred că sunt atât de exagerate, ca ei să nu-şi poată permite. Dar lumea încă nu înţelege. În schimb, cei care înţeleg, sunt de nepreţuit. Şi nu de aceea că ei cumpără, ci de aceea ca ei transmit mai departe acest fluid de înţelegere a artei.

Cum crezi, ce se poate de făcut ca lumea să înţeleagă mai mult şi mai bine?

Arta adevărată nimeni nu vrea s-o cunoască. Că nu are timp, nu are resurse. Îmi pare că la noi foarte puţin se vorbeşte despre artă şi foarte mult se vorbeşte despre politică. Şi, respectiv, dacă lumea vorbeşte numai despre politică, n-o mai interesează de ce la noi nu vin companii teatrale mari, de ce nimeni nu le cheamă? De ce la noi la filme foarte bune, sălile sunt goale? Ne întâlnim cu prietenii şi vorbim despre ce se întâmplă. De ce lumea este amorfă şi nu se interesează de arta plastică, de film, de teatru? Eu, sincer, nu ştiu de unde să începem. Începând cu şcoala, noi avem o problemă cu arta. De la grădiniţă. La noi grădiniţă se ocupă cu atrocităţi culturale. Pe urmă ajungem la şcoală, unde părinţii la adunări se preocupă de câţi bani să strângă, nu şi cu propuneri către conducătorul de clasă legate de teatre, muzee. De ce copilul meu nu merge o dată pe săptămână la muzeu cu clasa? De ce dumneavoastră nu organizaţi o vizită în atelierul unui pictor? Cred că, până la urmă, depinde de noi. De tine, de mine. Depinde despre ce vorbim. Depinde despre ce vrem să avem pe perete, ce vrem să ascultăm. Eu am prieteni care cumpără discuri muzicale din anii 70-80. Ei sunt foarte puţini. Dar sunt.

De ce crezi că se întâmplă asta?

În Europa fiecare e artist. Dar fiecare e artist pentru că în jur e frumos. La noi e frumos în jur? Cum nu te-ai întoarce, te pocneşti în zidul ăsta care se numeşte urâţenia oraşului Chişinău, cel mai frumos oraş de pe planetă.

Crezi ca sarăcia materială e de vină?

Nu, nu cred. Hai să facem o paralelă cu perioadele istorice, pentru că istoria te învaţă, până la urmă. Să luăm impresioniştii. Ei toţi umblau rupţi. Modigliani, de exemplu. Numai Picasso a devenit bogat. Ei s-au sinucis, şi-au tăiat urechile, s-au otrăvit, dar în artă aceasta a fost cea mai mare explozie după Renaştere. În timpul Renaşterii lumea tot murea de foame, dar Borgia, Medici investeau în artă. La noi lumea în ce investeşte? În hoteluri. În maşini de lux. Eu vreau să înţeleg de ce oamenii noştri nu au satisfacţie din a cumpăra artă, dar au satisfacţie din a cumpăra animale moarte, ca sa le poarte pe ei. Nu critic… dar exista deja un soi de cultură şi avem acces la valorile europene. Lumea se duce, cumpără ceva de acolo, vede nişte monumente, în afară de magazine. Sau chiar oamenii nu vor ca şi la noi să fie tot aşa de frumos? Şi atunci când se distruge ceva în oraş, de ce toţi stau la călduţ pe Facebook şi discută, dar nu iese în stradă? Să fie cineva care mişcă masele, un lider şi să zică: “Primarul nostru acum distruge peretele cela din 1800, haideţi să stăm lângă el”. Pentru că asta tot e un act artistic, nu un act proletar. Dar lumea ar accepta, dacă totul ar fi frumos la noi? Eu nu cred. Uite, câte festivaluri se fac! Şi e atâta critică. Şi de ce critică? Din invidie? Vreau să înţeleg. În tot acest puzzle se adună puţină invidie, puţină răutate, puţină nepăsare, incultură. Şi arta nu are cum să trăiască aici.

Există, totuşi, oameni care îşi permit o viaţă decentă, chiar şi în condiţiile actuale. Însa atunci când e vorba să plătească pentru un o lucrare artistică sau un eveniment artistic, apar discuţii că e scump?

Eu fac paralelă cu România, deoarece suntem cel mai aproape de ei, ca sânge. Clasa politică arată un exemplu. Eu n-aş putea să spun că sunt apolitică. Am o poziţie socială şi politică, deoarece trăiesc în ţara asta. În primul rând, clasa politică ne arată un exemplu: “Băieţi, se poate de furat! Băieţi se poate de făcut orice!” Legea nu lucrează, de aceea că… cumătrul, de aceea că… nănaşul, de aceea că… finul.” Dacă la noi ar exista forţe motrice, dar nu doar pe media… eu nu am atâta energie să duc după mine lumea, eu doar idealizez nişte chestii, dar, dacă ar fi lume care ar spune că acum ne strângem şi facem asta, eu aş ieşi. Nu să mă organizeze cineva, dar să fie cineva mai puternic decât mine. În România asta este.

Ei tot au trecut prin dictatură. Şi dictatura lor a fost cu multa mai crâncenă decât a noastră. Românii au trecut prin nişte experienţe foarte dure. Cum se explică atunci că ei şi-au păstrat caracterul revendicator, iar noi nu?

Probabil de aceea că ei au fost mai afectaţi. Omul când este afectat în el se trezeşte spiritul de luptător. Cu cât mai tare te apasă, ori tu mori, ori te eliberezi.

Crezi ca noi încă nu am ajuns la acea stare?

Cred ca noi nu am dat cu mâna de fund. Dacă ei au ajuns şi au săpat în fundul cela, noi tare bine stăm. Deseori vorbim cu prietenii despre caracterul moldovenesc şi un prieten zicea că noi stăm la intersecţia a câtorva drumuri, din est şi din vest. Şi noi ne-am învăţat să fim un pic făţarnici. Au venit aceia - am scos drapelul ăsta. Au venit ceilalţi - am scos alt drapel. Şi asta a rămas în ADN-ul nostru.

Deseori aud plângeri că în acest oraş nu ai unde să ieşi. În această toamnă au fost foarte multe evenimente, prezenţa în săli, însă, nu a fost proporţională cu plângerile. Cum crezi, care e motivul?

Poate la nivel de stat aceste evenimente nu interesează pe nimeni? Acelaşi Minister al Culturii, de ce nu promovează nişte evenimente interesante? De ce acest minister nu a făcut, de exemplu, publicitate pentru TIFF Chişinău? Eu am prieteni care nici nu ştiau de acest festival. Nu toţi stau pe Facebook. Dar când este o publicitate pe care o susţine statul, atunci se întâmplă ceva, atunci lucrurile se mişcă.

Eu [în munca mea] nu simt feedback-ul societăţii. Eu scriu “de vânzare”, “de vânzare”, “de vânzare” şi nu cer bani mari. Am clienţii mei, care întotdeauna comandă ceva, dar mi-ar plăcea când cineva ar aştepta noutăţi de la mine sau de la un coleg de-al meu. Atunci eu aş lucra. Nimerim şi noi în mlaştina asta, când nu mai vrei să faci nimic.

 

Interviu de Diana Guja 

P.S. Pentru că recent a apărut o nouă carte pentru copii cu ilustrațiile Alionei Bereghici, vă invităm începând cu data de 28 octombrie 2016 în salonul molDeco pe bd. Moscova 14/1, să admirați pe viu creațiile autoarei și cartea ”Sărbătorile trăiesc acasă”. Le puteți procura pe loc.  Apropo, împreună cu cartea primiți și un CD cadou, cu muzica lui Eugen Doga și textele recitate cu delicatețe. Vă așteptăm cu drag!   

Share

Comments