Русский
Câți suntem? Câți am mai rămas?
M-am trezit azi dimineață cu gândul că despre ceea ce se întâmplă în țara noastră nu trebuie să vorbească și să scrie doar jurnaliștii. Chiar dacă de când mă țin minte am trăit în anturajul unor oameni care i-au susținut pe ”ai noștri” și am votat întotdeauna pe cine trebuie, am fost de părerea că dacă fiecare își va face treaba la locul său, toate vor merge spre bine. Nu mi-am manifestat public aproape niciodată nici opțiunile politice, nici frustrările, nici nemulțumirile legate de vreun eveniment sau altul din viața politică. Mai mult decât atât, aproape de fiecare dată când aveam de promovat un vernisaj pe care-l organizam sau o bucurie a unei realizări, în țară se întâmpla ceva ieșit din comun în plan politic și mi se părea că voi fi tratată cu ”satul arde, da baba se piaptănă”.
Am ignorat conștient distribuirea informațiilor legate de partide și politicieni nu pentru că nu-mi pasă, dar pentru că, după ce mi-am rupt de câteva ori cămașa de pe piept apărând unele personaje, am învățat că nu merită să-ți pui la bătaie propria scară de valori pentru cineva care ține cu adevărat doar la propriul buzunar.
Sursele mele de informație sunt Ziarul de Gardă, Europa Liberă, TV8, Jurnal TV, Agora, Privesc.eu, pe unii chiar îi susțin financiar pentru că mi se pare inadmisibil să nu ai acces la informație coerentă și obiectivă în secolul nostru. Dar atunci când ți se servește ani la rând informație distorsionată de sursele mass media unde lucrează sute de angajați plătiți să alcătuiască știri, în loc să le înregistreze, e foarte grav. Se pare că am ajuns prea tare la fund ca societate, dacă o greșeală conștientă a unui guvern este plătită mai apoi din banii contribuabililor și e tratată oficial cu ”ne pare rău” sau ”viața-i viață”, iar noi nu avem nici o reacție.
De 15 ani avem o afacere în Republica Moldova care se bazează pe o pasiune. Pentru că nu e ”just business”, am reușit să adunăm în jurul nostru o comunitate de oameni care apreciază ceea ce facem și ne susțin cumpărându-ne produsele. Asta ne permite să ne menținem și să achităm lunar taxe suficente ca să fim incluși în tot felul de liste de ”agenți economici exemplari”. Asta ar fi normal dacă am avea și siguranța că acești oameni vor rămâne în preajmă pentru ca să avem pentru cine lucra și pentru cine crește. Însă atunci când te desparți în fiecare săptămână de clienți permaneți, care pleacă ireversibil din țară, începi tot mai des să te întrebi la ce bun ne-am încăpățânat să rămânem noi aici? Cum am mai putea contribui să oprim această stare de lucruri, în afară de a ne face corect și responsabil munca noastră?
Ultimele zile sunt tot mai apăsătoare. Am mai avut câteva momente în diferite perioade în care am crezut că decidem soarta țării, dar se pare că nu au fost tocmai momentele la care visam. Acum am mai scos o doză de speranță la suprafață și vreau să cred că de data asta chiar vom ajunge la mal.
Eu știu sigur, copiii mei nu vor trăi în Moldova. Înțeleg că în câțiva ani voi începe să mă despart de ei unul câte unul. Dar continuu să lupt pentru drepturile mele de cetățean cinstit și nu vreau să decidă în locul meu oameni care au cap pe umeri doar pentru că el are gură, iar gura e ca să mănânci. Nu vreau să se discrediteze în țara mea noțiunea de ”protestatar” sau ”apărător”, pentru că de fapt asta fac oamenii care nici măcar nu știu cu ce scop sunt folosiți în cel mai jalnic mod.
De cine ne temem? De 40-50 de oameni care au niște funcții? Noi, cei care nu suntem de acord cu toate neghiobiile lor, câți suntem? Câți am mai rămas?
Eu cred că demnitatea trebuie apărată și duminică este o șansă să demonstrăm că nu suntem niște balegi. Nu pentru un partid, nu pentru o alianță anume, dar pentru onoarea noastră de oameni conștienți și cu mintea clară. Și da, viața-i viață, dar în alt context.
Stela Moldovanu
