Noutăți
Papua – capătul lumii și al timpului

Pentru că roboții Facebook-ului nu prea fac diferență între nuditate cu scop sexual și nuditatea impusă de tradiție, am decis să fac aici un mic jurnal de călătorie pentru a vă împărtăși experiența pe care am trăit-o în Papua.

Dacă v-ați imaginat că triburile de papuași sunt undeva în Africa sau America Latină, aflați că de fapt Papua este cea mai de est regiune a Indoneziei. Acum câteva sute de ani, aceste locuri au fost colonii olandeze, pe la mijlocul secolulul trecut și-au votat independența, iar astăzi este cea mai mare si mai de Est provincie a Indoneziei.

Am ajuns aici, zburând din Bali cu 2 avioane locale, care funcționează ca rutierele: nu se pornesc decât atunci când s-au adunat suficienți călători. Primul zbor a durat vreo 7 ore cu o oprire pentru alimentare cu combustibil și schimb de pasageri, timp în care noi am stat cuminți în avion ca să mergem mai departe. Din capitala Jayapura am zburat încă vreo oră până în Wamena, care este centrul regional al aborigenilor papuași. Chiar dacă aceste orașe se află pe aceeași insulă și între ele sunt doar 260 km distanță, comunicarea între ele este doar aeriană, drumuri nu sunt, de aceea toate produsele, materialele de contrucție și orice altceva se transportă cu avionul. Culmea este că bagajele noastre nu au încăput cu avionul în care am mers noi, prioritate având produsele alimentare, dar bine că au venit cu următoarea cursă. “E ceva normal, nu e cazul să vă faceți griji”, ni s-a spus cu un zâmbet larg.

Se pare că în Wamena nu ajung prea mulți turiști, mai ales după incidentele din septembrie 2019, când un profesor a numit un student localnic “maimuță”, după ce acesta a defăimat drapelul Indoneziei. Triburile s-au răsculat destul de violent, incendiind toate magazinele și instituțiile de stat.

Trebuie să recunosc că drumul de la aeroport până la hotelul unde am stat câteva zile a fost înfricoșător. Imediat ce am iesit din avion, am fost înconjurați din toate părțile de localnici curioși care ne fotografiau la fiecare pas, cercetând cu atenție să înțeleagă intenția cu are am venit. Mulți militari înarmați, nici un alb în jur, case și localuri incendiate, priveliștea nu prea ne predispunea la o vacanță de vis. Mai mult decât atât, pe tot parcursul expediției, grupul nostru de vreo 20 de europeni, a fost însoțit în afară de câteva călăuze de pe loc, de un băiat care înregistra permanent ce facem, ce vorbim, pe unde umblăm, poate era pur și simplu curios să vadă cum se comportă oamenii de altă rasă, dar noi am presupus că era totuși un membru al securității lor.

Am fost cazați într-un resort la care am ajuns după două ore de mers cu mașini de teren pe un drum extrem de accidentat, care urca aproape pe verticală. Am aflat mai târziu că acest complex hotelier a fost construit pe un teren cumpărat în inima tribului Dani din Papua, unul din cele mai mari triburi care până în zilele noastre trăiestre ca acum mii de ani. Proprietarul Baliem Valley Resort este un colecționar german, pasionat încă din anii ‘80 de artefactele papuașilor, hotelul nostru fiind invadat de tot felul de obiecte sculptate în lemn, care le reprezintă cultura lor autohtonă. Pentru mine a fost încă o dovadă că semnele pe care le-au avut stramoșii noștri din cultura Cucuteni, ceea ce a fost reprodus ulterior pe vestimentația tradițională, în special pe ie, sunt aceleași semne care le-au folosit papuașii pe scuturile lor imense ca semne de protecție și pe cealaltă parte a globului: Coarnele Berbecului, Mâini pe șolduri, Coloana, Spirala...

 

La altutudine mai joasă localnicii trăiesc mai aproape de civilizație, ceea ce înseamnă că poartă mai multe haine, dar oricum majoritatea umblă desculț, fie din cauza obișnuinței, fie că nu își pot permite măcar o pereche de șlapi. Judecând după vestimentația lor, tricourile și șorții le sunt furnizate tot de turiști, inscripțiile “Fly Emirates” sau “I love Germany” vorbeau de la sine.

Cele mai mari triburi de papuași în Valea Baliem sunt Dani, Lani, Yali. Cei mai creativi au fost triburile Asmat, care rămân până în zilele noastre foarte închise pentru străini. Se zice chiar că fiul celebrului președinte american, Rockfeller, care era foarte pasionat de cultura asmată, nu s-a mai întors dintr-o expediție, iar corpul său așa și nu a fost găsit. Lumea zice că a fost mâncat. Ulterior, tatăl său a decis să întoarcă din SUA toate obiectele de cult pe care le colecționase acesta și să creeze în Papua un muzeu de artă. Am văzut acolo piese de sculptură cu adevărat interesante, dar și cutii cu cranii pe care le păstrează papuașii ca trofee: cele întregi erau craniile rudelor, pe care le foloseau ca pernă de dormit, în semn de respect pentru înaintași, iar cele sparte erau craniile dușmanilor, cărora le mâncau creierul pentru a le fura forța. De altfel, detalii morbide am tot întâlnit la fiecare pas, mai ales te oripilează degetele tăiate când moare o rudă apropiată, ceea ce am observat la mai multe femei, chiar și la cele tinere. Cât despre canibalism, ei zic că în zilele noastre nu se mai întâmplă astfel de cazuri, dar chiar dacă s-ar întâmpla, cine ar povesti deschis despre asta?

În general, cele câteva zile petrecute în triburile papuașilor ne-au făcut să ne simțim undeva între mit și realitate. Pe de o parte vedeam oameni necăjiți pe marginea drumului, cu haine murdare și fețe obosite, pe de altă parte femei și copii zgomotoși cu zâmbete largi care se bucurau de fiecare atingere. “Gula, gula” era tot ce cereau, asta însemnând că o bomboană ar fi fost cel mai bun cadou pentru ei. Cei maturi cereau țigări. De altfel, fumează toți. Cu plăcere și senzația că o țigară îi face cei mai fericiți oameni de pe pământ.

Cele mai spectaculoase întâlniri au fost vizitele în triburile mici care trăiesc încă într-un mod foarte primitiv, departe de orice fel de confort. O curte înseamnă câteva colibe identice din lemn acoperite cu frunze, în care viețuiesc aparte porcii, femeiile cu copii mici și bărbații. Șeful tribului are coliba sa separată. Am încercat să înțelegem dacă este vreo diferența între ele, dar nu am priceput. Toți au condiții egale. De altfel, porcii sunt animale foarte valoroase pentru triburile papuașilor. Dincolo de faptul că sunt o mâncare rară și foarte delicioasă, porcii mai sunt o monedă de schimb pentru a-ți cumpăra o nevastă. O femeie obișnuită poate costa 5 porci, iar una cu studii poate ajunge și 10-20. Dacă un papuas reușește să faci rost de o femeie învățată, poate trăi toată viața fără să mai lucreze deloc. Oricine ajunge să facă studii este angajat ulterior de către autorități, ceea ce le permite să-și întrețină întreaga familie. Business practic nu există, poți fi doar angajat la stat sau trăiești pe cont propriu, adică mănânci ceea ce ai cultivat, iar cu banii care vin drept alocații guvernamentale îți acoperi celelalte necesități. Alocațiile vin mai ales înainte de alegeri. Cineva din localnici povestea că membrii familiilor tribale primesc acte și sume de bani în schimbul votului, în așa mod fiind înregistrați oficial cu drepturi “depline”.

În Papua femeile sunt cele care fac toate muncile. Ghidul nostru zicea că rolul bărbatului este să aprindă dimineața focul pentru mâncare, iar noaptea să ajungă în coliba femeii pentru a-și stinge focul dragostei:) În rest, pe tot parcursul zilei, bărbații stau în pirostrii pe marginea drumului, fumează și flecăresc. Pentru noi chiar e culmea, dar se știe că în unele regiuni ale Indoneziei, inclusiv în Bali, bărbații au început să lucreze oficial abia acum 30 de ani.

Fără să știi prea multe despre această ierarhie socială, în Papua îți dai repede seama de cultul virilității care e reprezentat peste tot prin figuri sculptate în lemn cu falusuri exagerate, iar când vezi pentru prima dată un bărbat îmbrăcat numai în koteka, înțelegi că oamenii de aici stau bine cu simțul umorului, pentru că primul lucru care îți vine în minte este să te amuzi pe seama acestei piese vestimentare.

Koteka este un fel de husă pentru penis făcută dintr-o specie de dovleac. Varietatea de forme, lungimi și grosimi le permite bărbaților papuași să-și etaleze bogăția în fel și chip. Sunt de-a dreptul haioase kotecile decorate cu blăniță sau pene, cu tot felul de semințe și ațișoare, așa încât ai la ce să te uiți:) Inițial credeam că ele se poartă doar ca să distreze vizitatorii, dar am văzut și pe stradă bărbați “îmbrăcați” doar în dovleac, mai ales cei mai în vârstă se simțeau destul de confortabil. Unele triburi poartă koteka de dimensiuni mai impunătoare, pentru că o folosesc și ca portmoneu, și chiar ca torbă pentru de-ale gurii! După o porție bună de amuzament pe seama acestui accesoriu împreună cu mai marele tribului, vine timpul să-ți alegi în semn de respect că te-a primit la el, ceva din suvenirele lor. Bineînțeles că pentru bărbați o koteka luată acasă e cel mai bun prilej de glume cu prietenii la o bere. Noi, femeile, ne-am ales cu mărgele dintr-un fel de semințe, iar eu am cumpărat și o splendidă plasă împletită manual, pe care o poartă papuasele pe cap pentru a duce tot de ce au nevoie. Am luat una folosită, ca să fie mai adevărată, s-ar putea chiar să merg la cumpărături cu ea.

 

În prima zi când am venit, înainte de a ajunge la hotel, am trecut pe la o piață locală de produse alimentare. Ni s-a părut că era destul de variat asortimentul de legume și fructe, aranjate frumos, doar că am aflat mai târziu că diversitatea în alimentație era un lux pentru majoritatea populației din Papua, pentru care 90% din mâncarea zilnică constituie cartoful dulce. Pe noi ne-au hrănit în mare parte cu orez, așa încât ne-am luat doza pe cel puțin jumătate de an înainte.

Pentru că trăiesc în cele mai precare condiții unele triburi au înțeles că turiștii care îi vizitează pot fi o sursă bună de venit. Noi am fost în ospeție la câteva familii, iar diferențele au fost foarte vizibile. Unii când ne vedeau de departe, ne salutau zgomotos și alergau repede să facem poze cu ei, ca apoi să ne ceară bani pentru asta. Era interesant să-i vezi mai întâi îmbrăcați, iar apoi în “costumele lor de gală”, adică practic goi. În altă familie, ne așteptau cu piața de handmade întinsă. Nu scăpai prea ușor până nu cumpărai ceva, cel puțin nu mai plăteai în plus pentru o poză ca amintire cu autorul.

Cel mai impresionant a fost tribul lui Malius, unul din cei mai fotografiați papuași din ultimii ani. El a fost eroul multor emisuni TV și reviste de călătorii, însă faima nu l-a făcut mai bogat. Trăiește în continuare în aceeași curte a bunicilor săi, încercând din răsputeri să păstreze farmecul vieții austere atât de apreciată de oamenii suprasaturați de confort, însă visul său este să-și poată trimite copiii la studii, iar el să-și cumpere o motocicletă și să o plimbe bucuros pe soția sa prin împrejurimi. Se zice că în 5-10 ani aceste triburi nu vor mai exista decât în propriile lor spectacole, iar noi suntem foarte norocoși că am reușit să le savurăm autenticitatea. Ne-au arătat cum aprind focul cu două bețe de bambus, cum dobândesc sarea din apa de mare, cum dansează femeile ca să cheme ploaia, cum se luptă pentru supremație bărbații, cum cântă copiii despre Isus. Surpriza cea mare a fost să vedem pe pieptul lor cruci, iar în curte o căsuță de rugăciuni. Da, circa 80% din papuași sunt creștini protestanți, după ce prin anii ‘60 au ajuns pe insulă misionari din Italia și Germania. Au adoptat cu ușurință religia care nu doar că le promitea viață veșnică, dar le și aducea ajutoare umanitare consistente.

Am asistat la ceremonia pe care ei o numesc “Pig Festival”. Ca să se întâmple această mare sărbătoare, trebuie să le aduci în dar un porc, pe care ei îl jertfesc în cel mai barbar mod în fața ta, apoi îl pregătesc într-un ritual de poveste. Nu prea îți lasă gura apă când vezi groapa în care se fac bucatele, în schimb rămâi fascinat pentru toată viața de comunitatea și colaborarea lor ca să se poată bucura toți împreună de acest deliciu. Carnea de porc este o delicatesă pe care nu și-o pot permite foarte des, iar pentru oaspeți este o nimica toată să le facă o plăcere. Nu a avut nimeni din echipa noastră curaj să încerce o bucată de carne pregătită de ei, dar straturile de pietre încinse peste care se punea carnea și tot felul de legume și verdețuri arătau la un moment dat destul de apetisant.

În cele câteva ore petrecute în acel trib, am încercat să mă apropii cât mai mult de fiecare din ei, să-i privesc în ochi și să înțeleg ce îi face să fie atât de senini și de binevoitori? Cum de le reușește să se bucure de viața pe care o au? Cum este să te culci în fiecare seară pe o scândură acoperită cu paie și să nu îți dorești mai mult? Cum se pot descurca în zilele noastre fără electricitate, telefon, internet? Unica sursă de apă este un râu de munte, care este și loc de baie, și de spălat rufele sau vasele, și apă potabilă. De alfel, în resortul nostru când trăgeai apa la toaletă, culoarea era ca și cum ai uitat să o tragi. A fost nevoie de puțin antrenament psihologic să facem baie și să ne spălăm dinții acolo, dar a meritat toate eforturile. După Valea Baliem, expediția noastră a continuat în Raja Ampat, regiunea cea mai de Vest a insulei Papua, care ne-a descoperit și mai mult bogăția naturii acestei părți a lumii. Acest arhipelag care se întinde pe linia Ecuatorului, acolo unde se unește Oceanul Indian cu cel Pacific este locul unde s-au concentrat 75% din toate tipurile de corali din lume, iar diversitatea de vietăți marine nu se compară cu nici un alt loc de pe Pământ. 11 zboruri, zeci de transferuri pe mare și uscat timp de două săptămâni într-o regiune cu cea mai săracă populație din lume, ne-au oferit o experiență de neuitat. Cu siguranță a fost cea mai tare călătorie în care am mers vreodată. După ea te întorci acasă și mulțumești sorții că nu te-a mușcat nici un țânțar sau un rechin, îți trece supărarea pe șobolanul care ți-a mâncat migdalele din rucsac, te bucuri că zgârieturile de pe picioare nu s-au infectat, sufli de trei ori peste umăr că nu ai avut nici o intoxicare, iar koteka și mărgelele au ajuns întregi în bagaj în aceeași zi cu tine. Călătoriți, dacă am fi născuți să stăm pe loc, am avea rădăcini, noi însă avem picioare.

Поделиться

Comments