Decor
EMOȚII DE TOAMNĂ

  De cîte ori mă gândesc la partea frumoasă a arhitecturii noastre, îmi trece prin minte o casă bătrânească. Mi se pare că în materie de gust, meșterii aceia de case de acum 80-100 de ani sunt de neîntrecut. Nu știu la ce palate au învățat ei arhtectura și ”dizainul”, dar au lăsat în urma lor adevărate minunății. Dacă răscolim puțin prin satele Moldovei,  mai găsim în fiecare din ele cîte o căsuță-două care să te înduioșeze.

            Probabil că lutul, lemnul, balega de cal, stuful, fiind atât de autentice, au zidit casele firesc de frumos.  Dar și mai probabil, anume lucrul cu mâna omului, fără mari tehnologii și utilaje, a născut creații de un estetic  natural și insolit.

            Astăzi  la țară nu se mai construiește cu pasiune. Nu mai are nimeni timp să meșterească o horboțică cu dalta.    Nu mai face nimeni ozoare pe tinichea. Nu mai are aproape nimeni răbdare să pună șindrilă sau stuf pe acoperiș.  „Steklopaket”, ”laminat”, “vagonka”, “metalocerepița”, „penoplast”  par niște cuvinte de ocară. Și sunt de cele mai multe ori...

            Îmi amintesc  din copilărie casa străbunicilor mei de la Vânători, Nisporeni.  Era impunătoare, avea două nivele. Cu pridvor de jur împrejur, cu o scară care mi se părea atunci că duce în cer.  Pe timpul războiului, soldații români au închiriat discret o cameră la etajul doi. În schimb, cînd au venit sovieticii, le-au luat gospodarilor aproape toată casa, lăsându-le doar o cămeruță.  Beciul l-au transformat în închisoare pentru cei care nu se supuneau regimului. Străbunica povestea cum auzea gemete în pivniță, și pentru că s-a revoltat, i-au alungat definitiv  din ograda lor...  Mai tîrziu, casa aceea a devenit ”Selsovet”, apoi școală.   Peste mai mulți ani, autoritățile au demolat-o și au vrut să facă din piatra de la temelie veceu pentru noua școală.  Abia bunica a reușit cumva să se opună, recuperînd doar piatra, ca amintire.

               Ceilalți bunici, din Boldurești, au avut o căsuță mai modestă. Era atît de compactă, încât toată copilăria mea mi-am pus întrebarea cum au putut crește acolo patru copii. Îmi amintesc foarte bine horboțica de la acoperiș, ferestrele încrustate, pridvorul, unde ne întîlneam de sărbători cu toți verișorii. Acum nu mai este nici această căsuță. Tot ce mi-a rămas este o perdeluță cu găurică, de unde am copiat ornamentul pentru prima mea ie.

 bunicii mei

               Cu cît mai multe case bătrânești dispar din satele noastre, cu atât mai săraci rămânem. Pentru că nu mai avem autenticitate, nu mai avem farmec, nu mai este loc de admirație, nu rămîne nimic care să ne identifice arhitectural. Uneori, în goană după noutate, uităm să vedem lucrurile adevărate,  sau cel puțin,  să conștientizăm valoarea lor.

              Așa s-a născut ideea să salvăm o horboțică pe care am desoperit-o la o casă demult uitată.  Am găsit comoara la Mînzătești, Ungheni, satul bunicilor lui Sergiu.  Ne-a fascinat  lemnul care și-a păstrat atît de uimitor textura, tocmai pentru că nu a fost vopsit niciodată, fiind colorat doar de patina vremii. Am îndrăznit să transformăm într-un obiect de decor  bucata aceea de horboțica de sub acoperiș,  meșterită acum o sută de ani.  Ne-am gândit să facem din ea o ramă pentru oglindă.

              La început Sergiu a scos cu grijă scândurile,  lăsând intacte țintele cu care a fost prinsă. Apoi a schițat dimensiunea în așa fel ca să nu deterioreze pasul ornamentului. A creat cu ciocanul urechiușe speciale,  pentru a menține ideea de lucru manual. Ne-am gîndit într-un final să-i dăm  o notă de modern, combinând lemnul  vechi cu un profil spaniol finisat perfect.

Puteți vedea ce-a ieșit din ideea noastră  în expoziția DAS INTERIOR SHOW la care participăm la sfârșitul acestei săptămâni.

Vă învităm între 8-11 octombrie 2015 la MOLDEXPO pentru o porție de comunicare și delectare vizuală. Poate chiar găsiți ceva potrivit pentru casa voastră!

Поделиться

Comments