Română
ANA POPENCO: “NOI TOŢI AVEM ÎN CREIERUL NOSTRU O LUME ÎN CARE TRĂIM ÎN PARALEL”
Sunt oameni ţesuţi din fire stelare. În ei totul e deosebit, dar, totodată atât de la locul său. Oameni care sunt aşa cum arată. Şi arată aşa cum sunt. Luminoşi, calzi, plini de talente. Ana Popenco este aşa un om. Un suflet fin, exact ca textele pe care le scrie şi fotografiile pe care le face.
Interviul cu Ana Popenco este, mai degrabă, o discuţie. Despre cum a ajuns în fotografie, cum a început să scrie, amintiri şi oraşe pe care toţi le purtăm în suflet.
Ce te defineşte mai mult? Scrisul, fotografia? Ce ai început să faci mai întâi?
Să scriu… Eu făceam poze, dar erau pozele mele. Prima mea experienţă, ca să le văd tipărite, înrămate, a fost acum, împreună cu salonul molDeco. Mă chinuiam foarte mult, nu ştiam cum de la distanţă pot ajuta pe cineva. Îl rugam întotdeauna pe Mihai (soţul Anei n.a) să facă transferuri de bani şi pentru o clipă mi-am zis ”Stai, cum pot să fac altfel? În afară de transferuri pe care noi le facem când cineva are nevoie de ajutor?”. Şi îmi dau seama că am poze din călătorii. Împreună cu Stela am făcut selecţia pozelor, le-am prelucrat un pic cu Photoshop, cu Artemii Palii am gândit un logo, “Love Words by Ana Popenco”, şi i le-am prezentat oamenilor care au dorit să se implice şi să contribuie la susţinerea unor fotografi deosebiţi.
Prima noastră experienţă a fost pentru Igor Schimbător, când am vândut toate pozele. Apoi cu Elena Mocrii. Şi atunci, datorită lor, s-a conturat curajul ăsta. Eu am înţeles că îmi place să fac asta, dar fac totul intuitiv. Tot ce fac eu, ce ţine de scris texte, de comunicarea cu oamenii, vine din intuiţia curată care mă ajută, fiindcă eu doar nu cunosc ce expoziţie trebuie să fie atunci când fotografiezi, care e diafragma, cum le foloseşti, dacă e bine pusă lumina, umbrele... Făceam totul intuitiv.
Şi acum, după ce am încheiat cele doua proiecte, am decis să fac şcoală fotografică. Şi, iată, deja a treia săptămână am lecţii. Am decis să nu mai fotografiez doar intuitiv, ci să am o atitudine, cand eşti sigur de ceea ce faci. Acum deja, când voi avea discuţii cu eroii interviurilor, voi putea asigura şi segmentul fotografic, ca să fie aşa cum îmi doresc.
Ai un fel de a scrie foarte deosebit, foarte fin. El se asociază cu inşiratul perlelor pe o aţişoară sau încheiatul nasturilor foarte mici, îmbrăcaţi în mătase sau satin… Cum ai ajuns la scris? Ai început de mică? Cu poezii?
A fost un moment care m-a marcat foarte mult. Când profesoara de limbă rusă a cerut de la fiecare să aducem într-o săptămână câte o poezie compusă de noi. Şi eu cu atâta atitudine am scris-o. O ţin minte şi acum pe de rost, însă nu am curajul să ţi-o recit. Profesoara s-a îmbolnăvit, nu mai ţin minte…. a pierdut poeziile noastre. Erau pe foi. Toţi am semnat. Şi atât de mult m-a dezamăgit felul în care a procedat… Ea a ştiut doar că fiecare am scris. Cu mâna lui… Că nu am învăţat altă poezie în loc. Şi eu aşa aveam nevoie de părerea ei, prima părere importantă a unui om, când tu prima dată îi arăţi cuiva ceea ce ai făcut. Şi tu iţi deschizi inima şi ea… le-a pierdut. Până acum ţin minte geanta ei, cum s-a aşezat şi a spus că vom trece la o temă nouă… Alexandr Blok. Şi gata.
Câţi ani aveai?
Clasa a cincea. Şi atunci am înţeles că… gata. Iar eu când mă supăr, am închis cărţulia. Tot aşa s-a întâmplat şi cu franceza. Profesoara a făcut o glumă.. Şi am închis cartea de franceză şi 15 ani nu am mai vorbit franceza. Asta a fost tare dureros. Şi din clasa a cincea şi până în 2014, eu nu am scris poezii. Aşa e.
Acum am revenit la ele. Pregătesc un proiect, dar nu obişnuiesc să vorbesc despre proiecte cu 3 ani mai devreme.
Când ai ajuns la proză?
Aici trebuie să fiu sinceră, sinceră… Apar oameni în viaţa noastră. Prin ei, noi înţelegem lucruri. Ei ne transmit lucruri. Datorită lor, descoperim alţi oameni, locuri. Foarte, foarte, foarte demult s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Ştii, când tu iţi dai seama că nu ai cum să impresionezi omul, cum să-i dai de înţeles ce stare trăieşti tu în momentul ăsta. Şi tu decizi să-i scrii. De altfel, mai potrivită metodă nu este, deoarece când stai în faţa omului, tu n-ai cum să formulezi gândurile, tu ai emoţii, tu scapi farfuria şi tu verşi totul pe tine. Ok, eu mă aşez în linişte acasă şi îi scriu. 16 ani aveam.
Eu prima dată am scris, dar atât de bine m-am simţit după asta, am scos totul din mine. Eram curată - curată. Şi asta pe mine m-a ajutat; unu - să-i descriu toata starea pe care o trăiesc, doi - să descopăr ceva în mine şi trei - asta devenea o metodă potrivită ca să te ajuţi pe tine. După aia, am descoperit altceva - să inventez textele. Să fac o poveste. Şi îmi plăcea să văd cât de credibilă ea pare, când omul o citeşte. Cât e de verosimil tot ce e în text. Oamenii nu-şi dau seama unde e adevăr şi unde nu este adevăr. Asta era scopul meu, oamenii să nu perceapă textele ca ceva personal, ca trăirile mele personale.
De ce?
Fiindcă nu era să fie corect. Eu sunt tare închisa. Fiecare om poate să mă inspire. Dacă îmi trebuie un personaj, iau detalii de la oameni reali.
Te-a inspirat cineva din scriitori? Ai pe cineva care ţi-a fost ca model?
Eu întotdeauna citesc, dar nu am niciun scriitor care este preferatul meu, ca să-i învăţ citatele pe de rost. Nu.
Ai făcut 5 ani de televiziune. Ai mai vrea să te întorci acolo?
Astăzi, nu. Ştii, în afară de televiziune, nu vezi nimic. Îmi place să fac televiziune, dar nu vreau aşa sacrificii. Nu faci nimic altceva. De aceea, am descoperit ceva nou în mine. Dacă vrei să fii bun în televiziune, trebuie să fii foarte documentat şi nu-ţi mai rămâne timp. E o nebunie.
Oamenii, când fac cunoştinţă cu alţi oameni, la un eveniment de networking, de exemplu, ei se prezintă prin prisma profesiei, meseriei pe care o practică. Tu cum te prezinţi? Scriitoare?
Nu. Eu întotdeauna mă prezint ca jurnalistă. Deşi, am fost cunoscută ca prezentatoare şi acum, când mă prezint jurnalistă, sunt întrebată ce ştiri scriu, politic etc. Eu fac interviuri. Eu scriu despre oameni, destine. Dar uite acum, când am început şcoala fotografică şi după ce voi parcurge toate etapele ei, eu cred că mă voi putea prezenta ca fotografă.
De ce nu scriitoare? Nu vrei sau crezi că încă “nu meriţi” să te numeşti aşa?
A doua variantă.
Tu călătoreşti mult, ai locuit în diferite ţări, unde te-ai simţit cel mai bine?
Aş alege Suedia. Strada Birger Jarlsgatan. Suedia n-a participat la niciun război mondial, din acest motiv magazine cu vechituri sunt la fiecare colţ. Şi nu e nimic mai frumos decât să adormi copilul, să-l pui atent în căruţ, să-i prelungeşti somnul, aşa ca el să nu se trezească, să intri în fiecare magazin şi să iei câte ceva. Eu atâtea lucruri am adus din Suedia, cum nu am adus nici din America. Ele sunt atât de păstrate… Pălării, pantaloni, genţi, orice.
Dacă ai avea posibilitatea să locuieşti în orice ţară ai vrea, unde ar fi?
Le-aş lua pe toate la rând. Numai aşa îmi voi putea da seama, dacă Suedia rămâne favorita mea. Nu pot să aleg aşa… Doar după ce aş vizita toate ţările lumii, atunci, cu siguranţă, pot să afirm dacă e Suedia sau nu. Ştii, acolo e… Noi toţi avem în creierul nostru o lume în care trăim în paralel cu ceea ce se întâmplă cu noi. Şi iată acolo, lumea mea din interior coincide cu cea din exterior. Unde nu trebuie să dau nicio explicaţie. Nici nu contează ce-aş fi eu în Suedia. Acolo unde tu eşti tu.
Interviu de Diana Guja
