Câți suntem? Câți am mai rămas?
M-am trezit azi dimineață cu gândul că despre ceea ce se întâmplă în țara noastră nu trebuie să vorbească și să scrie doar jurnaliștii. Chiar dacă de când mă țin minte prietenii și oamenii mei dragi i-au susținut pe ”ai noștri” și am votat întotdeauna pe cine trebuie, am fost de părerea că dacă fiecare își va face treaba la locul său, toate vor merge spre bine. Nu mi-am manifestat public aproape niciodată nici opțiunile politice, nici frustrările, nici nemulțumirile legate de vreun eveniment sau altul din viața politică. Mai mult decât atât, aproape de fiecare dată când aveam de promovat un vernisaj pe care-l organizam sau o bucurie a unei realizări, în țară se întâmpla ceva ieșit din comun în plan politic și iar mi se părea că voi fi tratată cu ”satul arde, da baba se piaptănă”.
Până acum am ignorat conștient distribuirea informațiilor legate de partide și politicieni nu pentru că nu-mi pasă, dar pentru că, după ce mi-am rupt de câteva ori cămașa de pe piept apărând unele personaje, am învățat că nu merită să-ți pui la bătaie propria scară de valori pentru cineva care ține cu adevărat doar la propriul buzunar.
Sursele mele de informație au fost mereu Ziarul de Gardă, Europa Liberă, TV8, Jurnal TV, Agora, Privesc.eu, pe unii chiar îi susțin pe Patreon pentru că mi se pare inadmisibil să nu ai acces în secolul nostru la informație coerentă și obiectivă. Astăzi devine și mai important să ne informăm cu discernământ, de la cei care depun eforturi uriașe să fie promți, corecți și echidistanți. Și nu pot să înțeleg cum poți crede că e normal și democratic să servești ani la rând informație distorsionată prin surse mass-media unde lucrează sute de angajați plătiți să alcătuiască știri, în loc să le înregistreze. Se pare că am ajuns prea tare la fund ca societate, dacă nu avem nici o reacție când se fac atâtea nelegiuiri, iar o greșeală conștientă a unui guvern, plătită mai apoi din banii contribuabililor, e tratată oficial cu ”ne pare rău” sau ”viața-i viață”.
De 15 ani avem o afacere în Republica Moldova care se bazează pe o pasiune. Pentru că nu e ”just business”, am reușit să adunăm în jurul nostru o comunitate de oameni care apreciază ceea ce facem și ne susțin cumpărându-ne produsele. Asta ne permite să ne menținem și să achităm lunar taxe și impozite suficente ca să fim incluși în tot felul de liste de ”agenți economici exemplari”. Asta e normal într-un stat civilizat, însă la noi lipsește total siguranța că acești oameni vor rămâne în preajmă pentru ca să avem pentru cine lucra și pentru cine crește. Atunci când te desparți în fiecare săptămână de clienți permaneți, care pleacă ireversibil din țară, începi tot mai des să te întrebi cum am mai putea contrubui ca să oprim această stare de lucruri, în afară de a ne face corect și responsabil munca noastră?
Ultimele zile sunt tot mai apăsătoare. Am mai avut câteva momente în diferite perioade în care am crezut că decidem soarta țării, dar se pare că nu au fost tocmai momentele la care visam. Acum am mai scos o doză de speranță la suprafață și vreau să cred că de data asta chiar vom ajunge la mal.
Din păcate, cel mai probabil, copiii mei nu vor trăi în Moldova. Înțeleg că în câțiva ani voi începe să mă despart de ei unul câte unul. Dar continuu să lupt pentru drepturile mele de cetățean cinstit și nu vreau să decidă în locul meu oameni care au cap pe umeri doar pentru că el are gură, iar gura e ca să mănânci. Nu vreau să se discrediteze în țara mea noțiunea de ”protestatar” sau ”apărător”, pentru că de fapt asta fac oamenii care nici măcar nu știu cu ce scop sunt folosiți în cel mai jalnic mod.
De cine ne temem? De 40-50 de oameni care au niște funcții? Noi, cei care nu suntem de acord cu toate neghiobiile lor, câți suntem? Câți am mai rămas?
Eu cred că demnitatea noastră trebuie apărată și duminică este o șansă să demonstrăm că nu suntem niște balegi. Nu pentru un partid, nu pentru o alianță anume, dar pentru onoarea noastră de oameni conștienți și cu mintea clară.
Și da, viața-i viață, dar în alt context.
Stela Moldovanu